“Daca poti sa explici de ce iubesti, atunci aceea nu este iubire.”
Adela – Garabet Ibraileanu
In nici un caz Ibraileanu (sau personajul care a spus asta) nu e detinatorul adevarului absolut. Cu toate astea recunosc ca pentru un tip ca mine, care are nevoie tot timpul de explicatii pentru a se simti in siguranta, o astfel de fraza ii da de gandit. Daca ar fi adevarata, atunci m-as afla intr-o situatie greu de descris: nu pot iubi fara sa-mi pot explica; daca imi explic atunci inseamna ca nu iubesc.
De fapt alt aspect al acestor cuvinte m-a provocat.Deci daca imi pot explica de ce iubesc atunci nu iubesc cu adevarat.Presupunand ca acelasi principiu e valabil si daca am vorbi despre ura, in ce categorie ar trebui sa plasez o persoana despre care cred urmatoarele lucruri:
- consider ca o iubesc si am suficiente argumente pentru a-mi explica de ce simt asa si nu altfel
- sunt chestii pe care le urasc la ea, insa stiind ca nimeni nu e perfect, reusesc sa imi potolesc spiritul critic, desi nu sunt convins ca in timp aceste reprimari nu vor avea efectul unui vulcan
Cum sa pun in balanta un om, astfel incat sa-mi dau seama ce simt cu adevarat pentru el? N-as vrea sa traiesc cu falsa impresie ca iubesc pe cineva cand de fapt este vorba despre cu totul altceva, cum ar fi de exemplu o dorinta interioara de a fi cu o femeie dintr-o familie mai buna, sau cu un job mai banos etc.
Poate ca nu e cazul sa-mi pun astfel de intrebari cand termometrul arata 40 de grade.O sa revin cu un text mai cu noima cand n-o sa-mi mai fiarba mintea.
Am ramas surprins sa aflu acum cateva zile ca o buna prietena nu viseaza cand doarme.Discutia a pornit de la un film de groaza pe care il vizionasem impreuna.Se bucura ca nu va fi chinuita in somn de scenele oribile pe care tocmai le vizionasem.Am fost uimit ca desi ne stiam de atata vreme inca nu cunosteam acest detaliu despre ea,dar mai mult,am fost uimit de spusele ei pentru ca nu concepeam ca asa ceva ar fi posibil.Imi inchipuiam ca toata lumea viseaza noaptea si ca orice om paseste intr-o alta dimensiune atunci cand inchide ochii si doarme.Cam asa as defini eu visele: o a patra dimensiune,in care putem fi noi sau putem sa fim orice altceva.Sau putem chiar sa nu fim deloc.O invidiez pe buna mea prietena.
Am fost copil si mi-aduc aminte ca visam frumos tot timpul.Ce motive ar fi fost sa nu fie asa?Toata ziua ma jucam si nu aveam timp sa vad lucrurile urate din viata mea.Oricum as fi fost prea naiv sa le inteleg.Au venit primii ani ai adolescentei.Momentele tulburi,fuga de acasa. Sangele,lacrimile, speranta. Incepusem sa iau contactul cu adevarata fata a lumii si deveneam din ce in ce mai speriat.Pricepeam multe si raul era prezent in viata mea.Cu toate astea intotdeauna speram la o lume mai frumoasa.Erau ganduri curate ale unui tanar in care samanta satanica inca nu incoltise.Noaptea ma visam in tot felul de roluri fericite si dimineata ma trezeam zambind.Imi dadea entuziasmul de a mai incepe o zi de chin.
Am ajuns in prezent.Ma asez seara in pat cu groaza.Am niste momente greu de descris.Ma trezesc de zece ori pe noapte,transpirat,cu inima turata la maxim.Trebuie sa ies la aer si sa duc munca de convingere cu propria persoana ca nimic nu e adevarat si ca totul e doar o iluzie.Si asa ma linistesc de fiecare data insa orice as face nu pot scapa definitiv de ele.Ma urmaresc pe timpul zilei ca niste demoni,imi distrag atentia de la activitate,imi sufla nebunie in urechi.Sunt un om rau,am obsesii,ganduri diabolice ascunse si iti arat cel mai credibil zambet pe care l-ai vazut in viata ta chiar inainte de a te injunghia pe la spate.Speranta si puritatea de altadata s-au transformat in manie si carbuni.Am iubit si inca mai iubesc.Cu toata fiinta.M-a ranit si nu pot trece peste asta.In loc sa cer ajutorul si sa incerc macar sa las totul in urma si sa o iau de la capat,prefer sa-mi canalizez sufletul si mintea in mizerii.Nici nu ma mir de ce ma chinui asa noaptea.Mai nou am inceput sa-i chinui pe altii.
Deci ma intreb: de ce prietena mea a avut norocul asta si eu nu-l pot avea? Nu mai vreau cosmaruri.E clar de ce.Nu vreau nici vise frumoase.Am ajuns la stadiul in care nu ma mai incanta cu nimic: mi-ar fi la fel de greu sa trec peste dezamagirea din fiecare dimineata cand voi realiza ca toate acele momente frumoase nu au existat de fapt.Asa ca mi se pare normal sa-mi doresc sa nu visez noaptea.Chiar as avea dreptul asta.
Vreau sa fiu omul fara vise.Sa raman doar cu visurile.Putine dar incarcate de tot ceea ce ma reprezinta.
Daca voi reusi vreodata sa strivesc samanta raului,o sa fiu un erou.Ar fi simplu daca mi-as avea Regina alaturi.Exact ca la sah.Dar ce-i simplu pe lumea asta?!
Eram convins ca in timp imi voi reveni.Nu sunt vindecat in totalitate dar probabil niciodata nu voi fi.Mereu ma voi gandi cu parere de rau inapoi.Asa sunt eu.Si azi m-am gandit la ea de cel putin 20 de ori pe ora dar nu ma mai doare.Nu stiu cum de s-a facut trecerea asta.Se pare ca Dumnezeu nu e inca gata sa-mi dea explicatii.
Am fost foarte ocupat in ultima luna.Nici nu-mi dau seama cum a trecut.Am calatorit.Am muncit si-am calatorit.Am fost avansat.M-am reinventat.Simt cum sunt privit cu alti ochi.Simt cu adevarat ce inseamna sa detii puterea.Incep sa inteleg acum modul de gandire al marilor dictatori ai omenirii.Sunt momente cand te ia valul si crezi cu intreaga fiinta ca esti mai mult decat un om si ca ai drepturi in plus.Impotriva vointei mele,exista momente cand in propriul subconstient domina aceasta idee,aceea ca as fi special.Din fericire mai ales pentru mine,aceste momente sunt de foarte scurta durata si reusesc sa ma ascund destul de bine cand se intampla.
Scriu pentru ca blogul asta e o bucatica din mine de care nu vreau sa ma separ complet.Si chiar daca nu o sa mai am parte de trairi intense care sa ma determine sa scriu,tot o sa o fac.
Vorbeam de curand cu o prietena despre relatiile dintre oameni,despre familii,despre responsabilitatea de a avea copii.De fapt,ea mai mult imi tinea un discurs.Asa tin oamenii uneori discursuri fara sa fie siguri ca vor sa spuna cu adevarat ceva.Printre altele imi semnala ca in ultima vreme tinerii nu-si mai intemeiaza familii in modul traditional ci fac totul dupa o noua moda,aceea de a respecta un plan.Si de cele mai multe ori planul inseamna casa, cariera, calatorii si abia apoi copil. Suna bine un astfel de plan care sa si reuseasca,nu? Modul traditional s-ar defini prin casatorie,copil si apoi incercarea de a progresa pe toate planurile,impreuna(cuvantul cheie).Personal nu as vrea sa-mi traiesc viata dupa un plan dar nici nu as lua decizii care sa ma afecteze pe termen lung, fara sa fiu pregatit.In casatorie nu mai cred insa vreau sa ma casatoresc in viitor deoarece unul ca mine are nevoie de stabilitatea si siguranta pe care aceasta le ofera.Cat despre copii,ideal ar fi ca acestia sa apara in viata unui cuplu atunci cand ambii parinti ar fi in stare ca in orice moment sa renunte la absolut orice pentru binele progeniturilor.Cam greu totusi sa pui teoria in practica…Partenera mea de discutii era adepta traditiei insa a fost de ajuns sa o intreb daca modul traditional inseamna neaparat modul bun, incat sa nu fie in stare sa-mi raspunda convingator atat pentru mine dar mai ales pentru ea.Sincer, nici eu nu stiu cum e.Ma aflu undeva la mijloc.Clar, nu sunt un traditionalist convins deoarece societatea a evoluat si e normal sa evolueze si conceptia oamenilor despre viata in general,despre casatorie in particular.Pe de alta parte nu sunt in totalitate de acord cu modernistii pentru ca acestia pierd din vedere multe aspecte.Din capul locului nu agreez tendinta acestora de a grabi unele procese sau de a forta ca unele transformari sa aiba loc pe alta cale decat cea naturala.Maturizarea unui om inseamna mai mult decat a citi despre greutati,inseamna a le experimenta pe propria piele.Din acest motiv s-a ajuns ca persoane proclamate si acceptate de societate ca atotcunoscatoare,numite in tot felul de functii de conducere sa fie de fapt niste naivi care la primul hop cad de pe un cal mare ferm convinsi ca altcineva este de vina cand de fapt perceptia lor superficiala a realitatii i-a dus in aceasta situatie.E trist dar astea sunt vremurile in care traim.Suntem usor de influentat insa nu asta e adevaratul pericol.E grav ca semenii nostri accepta sa fie indoctrinati si ca actioneaza intr-o singura directie de teama de a nu fi marginalizati sau exclusi.De teama de singuratate pana la urma.Mai tare ma ingrozesc cand ma gandesc in ce hal sunt manipulate masele si cat de usor putem fi controlati.
A sunat telefonul si-am luat o pauza fara sa vreau.Benefica zic eu.Am recitit ce-am scris si sunt surprins.Sunt hotarat sa las analiza pe care am inceput-o la stadiul de nimic in care se afla.Pana la urma fiecare face cum vrea dar mai ales cum poate.Oare atat de mult sa ma fi afectat si pe mine nebunia politica din ultima vreme si stresul recesiunii care va da cu noi de pamant cat de curand?Am ajuns sa vorbesc asa rational si infipt in cotidian chiar si cand sunt doar eu singur si o pagina goala de blog in fata.Si mai vroiam sa intreb ce cauta un visator ca mine intr-o asemenea lume.Dar pana la urma se pare ca nu sunt atat de visator pe cat ma credeam si ca lumea pe care o arat cu degetul e de fapt ecosistemul in care ma incadrez cel mai bine.Oare chiar asa sa fie?
Imi caut linistea.Am gasit-o de mai multe ori.Nu am reusit sa o pastrez niciodata.Toti am spune ca lumea in care traim e de vina.La urma urmei vinovati se gasesc daca asta te face sa te simti mai bine in propria piele.
Au fost momente cand aveam impresia ca sunt fericit.Mi s-a intamplat o data sa ma regasesc in bratele unei fete pe care o consideram iubita mea.M-am lasat cufundat intr-o stare de binete absoluta,pe care am putea-o numi fireste,fericire.Pentru o secunda mi-am dorit in cel mai sincer mod cu putinta ca acea clipa sa tina pentru totdeauna.Evindent, nu a tinut.Sunt constient ca legile naturii ar fi facut ca acel moment de magie sa dispara insa eu am observat ca nu doar natura e impotriva.Desi am fi putut prelungi clipa,bineinteles pana la un timp finit,ceva ce a tinut doar de mine a ales contrariul.Probabil ca modul in care lumina se reflecta asupra pielii ei catifelate o facea mai atragatoare decat de obicei incat nu am rezistat tentatiei de a o saruta pe gat.Desi ar fi trebuit sa urc la un nivel superior al placerii vraja a disparut imediat.Am continuat cu gesturile de afectiune fara sa-mi tradez revelatia,insa nu ma puteam opri de la a ma gandi cum acel moment unic chiar se consumase instantaneu,ca si cum am fi fost inconjurati de un nor mic de praf fin care s-a imprastiat la cea mai subtila miscare.
Aveam totul iar totul nu m-a multumit.Inseamna ca nu asta e motivul cautarilor noastre.Inseamna ca nu suntem programati genetic sa stim a aprecia si trai in adevaratul sens al cuvantului deliciile pe care viata ni le ofera.De parca in interiorul nostru salasluieste o putere de necontrolat care ne indeamna sa daramam orice a iesit din eforturile noastre fizice si spirituale si care se apropie de perfectiune.Uneori cred cu tarie ca suntem masochisti:ne place doar sa visam si sa suferim pentru a ne indeplini visele.Ca sentimentul care ne incearca la implinirea unui vis nu este acela de satisfactie ci de inutilitate.Si cum sa te simti inutil nu este chiar placut,de aici si pana la a ruina doar pentru a renaste nu este decat un pas.Un pas de furnica.
De ce nu avem nevoie de fericire? Simplu! Nu pentru ca nu am sti sa o pastram,ci pentru ca atunci cand e a noastra facem tot ce ne sta in putinta sa scapam de ea.De ce exista ea totusi?Eu spun ca sa nu traim chiar fara nici un ideal.Tu ce scuza ai?
Nu ma mai uitasem de ceva vreme la televizor.Si cand am facut-o am realizat ce schimbare dureroasa de optica a avut loc in interiorul meu.Nesansa a facut ca prima emisiune pe care sa o urmaresc sa fie un buletin de stiri.Dupa 5 minute aproape ca adormisem,iar eu adorm foarte greu.Dar ceva mi-a atras atentia:nustiucine de nustiuunde a salvat pe altnustiucine ca prin minune.In gandul meu:Minune?De la ce l-a salvat?De la moarte?…si rad in sinea mea ironic.Mai tarziu realizez cat de cinic am putut fi prin aceasta reactie.Nu spun totusi ca un sambure de adevar care sa-mi dea dreptate nu exista.
Preocuparea mea pentru sfarsit e ca un dar.Uneori ma bucur de el.Unii ar putea spune ca sunt bolnav.Sa privesti intotdeauna viata din acelasi punct de vedere inchis,sa te concentrezi mereu doar asupra finalului,sa ratezi din acest motiv momentele frumoase intr-o lume in care happy-end-uri nu exista,toate astea nu suna deloc atragator.Dar ce inseamna atragator?Ei fug toata viata si cauta cu disperare o scuza,o cale de a-si prelungi existenta si absolut de fiecare data sfarsitul ii urmeaza,atras de ei ca o agrafa de un magnet foarte puternic ce se apropie din ce in cel mai mult pana la momentul atingerii.Cu cat se zbat mai mult cu atat vor fi mai dezamagiti si mai obositi.Eu nu ma zbat deloc.Probabil din cauza asta nisipurile miscatoare nu m-au inghitit inca.Stau aici linistit,proaspat si nesatul de tragedie.Cum am mai spus,finalul nu poate fi unul fericit insa stiu cu certitudine ca va fi intens.Foarte intens.Pare destul de greu de imaginat insa chiar si sentimentele cele mai neplacute daca le traiesti la o anumita intensitate te desprind de ceea ce cunoastem noi in general ducandu-te la o stare oarecum placuta.Sa fie nebunie? In lumea in care traim nebunia e normalitate.Si atunci de ce ma feresc atat? Sa ma salveze si pe mine cineva!
Publicat de tutov 
Publicat de tutov 
Publicat de tutov 