Mi-e dor si inca doare

20 iulie sau ziua Sfantului Ilie.Exista multe obiceiuri si povesti legate de aceasta zi.Tin minte ca in fiecare an venea o furtuna puternica de Sfantul Ilie.
In acel an a fost insuportabil de cald toata ziua dar nu a plouat deloc.Ne asteptam la o furtuna violenta pe timpul noptii.Cu putin inainte de ora 12 s-a starnit un vant foarte puternic.Deja eram bagat in pat.Rafalele erau atat de intense incat sunetele care veneau de afara erau infricosatoare.Stiu ca imi era frica de ploaie mai mult decat orice insa tot nu-mi puteam explica nelinistea care ma apucase in acel moment.Si dintr-o data vantul s-a oprit.Nimic nu s-a mai intamplat apoi.O noapte liniste.Normal ca nu am banuit nimic.Eu eram bine mersi acasa si tu departe la locul blestemat.
Doua zile mai tarziu aveam sa aflu vestea.Am venit,te-am vazut si-am plecat ca un las.
Mai tii minte cand ne jucam prin cimitir si mi-aratai mormantul fratelui tau mai mare si-mi spuneai cat de mult l-a iubit tatal tau?Sau cand cainele ala batran ti-a muscat fratele mai mic de obraz si tu-mi povesteai cat de suparat e tatal tau si cat de mult il iubeste? La inceput credeam ca te simti neglijat si ca esti un pic cam gelos.Apoi am inteles ca nu despre asta e vorba.Am vazut ca la randul tau ai fi in stare de orice pentru fratele tau.Sa stii ca te-au iubit la fel de mult doar ca nu ti-au spus-o.Si cat de mult isi regreta tacerea acum…
Eu am ramas sa duc povestea la sfarsit,dar nu te-am uitat.Am aflat cand e ziua ta.Am chiar si o poza cu tine pe care o port mereu la mine.Mi-a dat-o fratele tau.De ai vedea ce mare s-a facut.Sacrificiile tale nu au fost in zadar.Nu ne dezamageste.L-am indrumat spre un liceu mai pretentios de la oras.A terminat primul an fara probleme.Sa-l vezi ce bine joaca fotbal.Mai bine ca tine.I-ai fost un antrenor bun.Iti seamana destul de mult.Si el fumeaza de mic.Si el ii tine pe ceilalti baieti la respect.Iar cu fetele are acelasi stil care ne placea noua.Ai de ce sa fii mandru de el.Mereu cand il vad ma bucur pentru ca stiu ca esti fericit alaturi de el.
A trecut ceva timp.Ziua asta e la fel de trista.Ma gandesc foarte des la ea si tot nu m-am impacat cu gandul ca nu mai esti.Rememorez tot felul de detalii si uneori ma trezesc razand singur de amintiri.Tin minte ca imi povesteai ca degetul ala de la picior a ajuns asa mic din cauza unui accident.Am aflat apoi ca te nascusei cu el asa defect.Nu inteleg de ce ma amuza lucrul asta.
Zi de zi descopar noutati la lumea asta si imaginea e din ce in ce mai sumbra.Am cunoscut rautatea omeneasca,durerea,deznadejdea,tradarea.Tot ceea ce ne minuna in copilarie nu e chiar asa minunat pe cum credeam.Totusi nu as renunta la nimic si as fi vrut sa ai si tu parte de toate astea.As fi vrut sa gusti din viata indiferent de gustul ei.As fi vrut sa simti.
Cand eram mai mic ma gandeam la cum o sa fie la nunta mea.Ma gandeam ca din toata gasca din sat doar pe tine te-as invita.M-am schimbat mult.Acum nu mai vreau sa ma insor vreodata.Am cam devenit un monstru.Nu-mi mai este frica de ploaie,o iubesc chiar,insa am ajuns sa fac lucruri ingrozitoare.Oamenilor trebuie sa le faci lucruri ingrozitoare ca sa te ia in serios.
Mi se intampla sa ajung seara tarziu acasa si pe strada sa mai fie cate o fata grabita care sa mearga in aceeasi directie.Nu ezit nici un moment sa o urmaresc la 3 metri in spate.Sa o intimidez,sa o simt speriata,sa ma simt eu puternic.
Noptile sunt foarte grele iar rasaritul e o binecuvantare.Ma chinui cate 2-3 ore sa adorm si foarte des visez urat.Am zile cand ma obosesc la maximum intentionat ca sa adorm fara sa mai stiu de mine.Totusi cum as putea renunta la ceva atat de valoros cand altora le-a fost luat fara nici un avertisment?
S-au inversat rolurile.Tu esti acasa iar eu chiar aici la locul blestemat.Scriu pentru nimeni dar parca as vorbi cu cineva.Mi-e tot mai dor si inca ma mai doare.Cu siguranta ne vom mai intalni!

Nu uit dar asta e tot ce mai fac…din pacate

In copilarie imi faceam prieteni foarte usor.La fel de repede ma si certam cu ei pentru ca in momentul urmator sa ne impacam uitand fara probleme ce s-a intamplat.Lucrurile astea erau foarte simple in timpul si locul in care am crescut.Azi,copiii mi se par mai complecsi,mult prea stiutori pentru varsta pe care o au.Nu ca ar fi mai inteligenti decat cei de acum n ani insa au acces la mai multa informatie decat e nevoie si decat e bine pentru sanatatea lor spirituala si fizica.Acum e greu sa vezi un copil care descopera cu uimire o minune a naturii.Acum totul are o explicatie.Totul e banal.Acum oricine primeste o singura sansa.Acum pana si copii au un trecut,pana si ei sunt diferiti,pana si lor li se atribuie o vina.Insa nu acest subiect face scopul acestui articol.

M-am nascut cu niste trasaturi de caracter putin nepotrivite mediului in care urma sa locuiesc.Plin de compasiune,mereu cel care lasa de la el,intotdeauna lipsit de curajul de a-si exterioriza trairile negative.De aceea mi-a placut ca vacantele sa le petrec la bunici alaturi de copii din sat.Ei ma priveau ca unul de-al lor si asta ma facea sa ma simt in largul meu.Aveam numerosi prieteni cu care toata ziua faceam tot felul de nazbatii insa recunosc ca nu mereu aveam curajul sa fac nebuniile pe care le faceau ei.M-am apropiat de unul din baietii de varsta mea la inceput pentru ca statea cel mai aproape de bunicii mei iar mai apoi pentru ca el reprezenta tot ceea ce nu puteam eu sa scot la suprafata:indiferenta,curajul,nebunia,duritatea,lupta pentru libertate.El a fost primul om pe care l-am ranit cu vorba,pe care l-am tradat,cu care m-am batut si care m-a pus la punct.Bineinteles ca amandoi am  trecut peste acest episod foarte repede,a doua zi fiind din nou de nedespartit.Cu el am fumat prima data si prima injuratura serioasa tot de la el o auzisem.Nu eram prea cuminti insa ne simteam nevinovati.Si asa si eram.Muscam in portii mici din fructele otravite  astfel incat sa nu avem de suferit.Nu eram dependenti si nici  nu ii afectam pe altii.Totusi atrageam fortele rele asupra noastra.

Pana la liceu relatia stransa s-a pastrat.Odata cu liceul lucrurile s-au mai schimbat.Ne vedeam mai rar desi nu stateam decat la 25 de km unul de altul ba chiar invatam in acelasi oras, insa mereu discutam deschis,radeam pe burta de pataniile pe care le-am trait impreuna dar si de cele pe care incepusem sa le avem separat.Cu toate astea aveam uneori impresia ca se simte inferior in prezenta mea si tare mai regret acum ca nu i-am spus niciodata cat de mult il apreciam.Mult mai regret ca nu am apucat sa ii spun ca eu sunt cel care il privea de jos si n-am stiut niciodata sa ii multumesc pentru cat de mult m-a ajutat sa fiu mai puternic.Poate ca sunt prea subiectiv si poate ca toate sentimentele mele nu erau reciproce insa nu gresesc daca spun ca mi-a fost cel mai bun prieten.Nu stiu daca el credea acelasi lucru despre mine asa cum nu stiu nici ce parere as mai fi avut azi despre el.Imi pare rau ca nu avem nici o poza impreuna.Imi pare rau ca nu ii stiu data de nastere cu exactitate asa cum o stiu pe cea in care si-a gasit sfarsitul atat de nedrept si stupid.Imi vine sa ma dau cu capul de pereti cand ma gandesc ca mi-a fost frica sa ma uit la el pentru ultima oara sau ca  in dimineata in care ar fi trebuit sa il conduc pe ultimul drum,eu ma trezeam mahmur la 100 de km departare.As putea sa dau vina pe dor cei 16 ani pe care ii aveam dar stiu ca nu e asta in totalitate.

Zilele acestea a fost ziua lui.Sau chiar azi ar putea fie…sau poate ca mai e.Stiu doar ca e in jurul lui 22 aprilie.Aceasta perioada e una de reflectare la tot ce-am realizat pana acum.Si ce vad azi? Ma vad nervos,ma vad revarsandu-mi rautatea asupra altora,ma vad incapabil de a-mi cere scuze.Ma vad in continuu regres desi la un moment dat eram pe drumul cel bun.Cineva ma ajutase sa ajung acolo.Ma vad cum nu sunt in stare sa-mi traiesc viata la intensitatea pe care cel ce o ducea mult mai rau decat mine o savura.Ma vad in continuare in imposibilitatea de a sparge bariera si de a-mi arata afectiunea fata de ceilalti.Oare ce fel de om e acela care nu i-a spus niciodata mamei “te iubesc”  desi cand o vede suferind catusi de putin  ar fi in stare sa indure chinuri de nedescris pentru a o cruta?Ma vad singur si-mi prevad un viitor sumbru.

Imi par jalnic chiar si acum cand scriu acest articol in care imi plang de mila desi ar fi trebuit sa cinstesc onoarea celui ce mi-a fost prieten.Nu am fost in stare sa fiu asa cum si-ar fi dorit el sa fiu,deci nu poate trai prin mine. Inchei spunand ca eu ma rog pentru sufletul lui desi egoistul din mine face ca destul de rar sa ma rog si pentru altii.

Nu te voi uita,si nu pentru ca asa spune cliseul ci pentru ca reintalnirea este iminenta,pentru ca vreau sa faci parte din viitorul meu.