Et in Arcadia ego

Un gladiator își rostea discursul de adio de fiecare dată când pășea în arenă. De fapt, arma lui crestând aerul plin de praf al arenei o făcea pentru el. Tu îl repeți pe-al tău noapte de noapte. Pentru că fiecare noapte este o bătălie. Câteodată te trezești cu un bisturiu în mână și niște așternuturi pline de sânge. Azinoapte erai îngropat până la genunchi în ciment între șinele de cale ferată. Disperat că în câteva minute va trece rapidul de 3:54. Simțeai cum fiecare mușchi ți se încordează anticipând impactul care urma să-ți sfărâme oasele spinării. Dar cel mai și cel mai rău te simți când te trezești dimineață și ești singur. Pentru că de data asta nu e un vis urât. E realitate. Iar în realitate nu se pot întâmpla minuni de ultim moment. Bisturiul n-ar mai putea fi furculița pe care ai uitat-o în pat, aseară, după ce ți-ai terminat porția de mâncare pseudochinezească. Iar sângele n-ar mai fi transpirația unei nopți neobișnuit de călduroasă de septembrie. Cimentul n-ar mai fi de fapt teneșii aia cărora îți place să le strângi șireturile chiar dacă ți se umflă picioarele și cu care ai adormit încălțat ascultând nightcall-ul la căști. Iar rapidul de 3:54 n-ar mai putea fi alarma aia idioată de ți-ai pus-o la telefon. În realitate, minunea este o nebunie. Te trezești vorbind singur cu vocile din capul tău. Care nu te lasă să te concentrezi la discurs.

Mă bântuie amintirea unei femei la fel de defectă ca și mine, pe care o citeam cu sete. Dianette, aș vrea să te sun în miez de noapte ca să îți împărtășesc întunericul meu. Știu că nu ți-ar fi frică, pentru că și tu ai unul fix la fel.