Nu stiu daca mai e cineva pe pamantul asta care sa gandeasca in modul meu.Acum cativa ani am vazut la televizor o stire despre o tanara care s-a sinucis.Lasase in urma ei un bilet prin care isi explica gestul.”Ma simt foarte singura si nu mai am puterea sa cred ca exista cineva in lumea asta care sa ma poata iubi asa cum sunt.Nu cred ca exista o pereche si pentru sufletul meu.”Reportajul continea si poze cu ea.Nu pricepeam sensul.O gaseam deosebit de frumoasa.Bineinteles ca am fost foarte superficial.Sa arati bine nu inseamna neaparat sa fii iubit.Insa traim intr-o societate superficiala deci pe undeva aveam dreptate.Poate nu esti iubit insa te afli in centrul atentiei,si asta ajuta uneori.Mergand mai departe,mi-a trecut prin minte gandul ca daca as fi intalnit-o mai devreme,destinele noastre ar fi fost altele.E foarte ciudat ca imi tot imaginez astel de situatii.
Nu o data am simtit ca sufletul meu pereche e undeva foarte departe.Ca distanta.Poate ca timp.Poate ca a fost in apropierea mea mereu,insa n-am avut niciodata vointa sa parcurg acel drum lung si plin de obstacole pentru a-l descoperi.Cateodata ma ia frica gandindu-ma ca nu va mai avea rabdarea sa ma astepte.Sau poate ca a plecat deja de mult.
Am dat zilele astea peste un articol dintr-un blog.O declaratie de dragoste care mi-a daramat zidurile.Citind-o,am simtit ca nici una din femeile care au fost in viata mea pana acum ar merita o asemenea dovada de afectiune.Mai mult,nimic nu ma atragea in acel moment la iubita mea incat sa ii pot face o astfel de declaratie.Cum ar fi trebuit sa ma comport in fata unei astfel de stari?
Sa nu ne uitam valorile.
iunie 9, 2008 la 11:16 am |
Nu cumva asezam ideea de suflet pereche pe un pedestal si traim rupti de realitatea inconjuratoare? Eu cred ca totul este posibil atata timp cat stim sa ne bucuram de toate lucrurile marunte de care avem parte, cand stim sa avem rabdare sa asteptam si sa traim in acelasi timp. Multi oameni asteapta ceva si nu fac nimic “intre timp”, nimic ce ar putea sa aduca bucurie, oricat de mica.
iunie 21, 2008 la 9:20 pm |
Perechi nepereche..
mai 28, 2009 la 10:29 pm |
Cred că întâlnirea cu sufletul pereche este un mare dar de la Dumnezeu. Nu l-am întâlnit până acum şi încă îl mai aştept, chiar dacă sunt legată de un om prin căsătorie. Nu mă gândesc decât că aş fi mulţumită să ştiu că există, să ştiu cine este şi totul s-ar schimba în viaţa mea. Nu-mi doresc să mă despart de soţul meu, să îl înşel. Nici gând de aşa ceva. Vreau doar să ştiu că iubirea vieţii mele există. E ceva rău în asta? Vă rog să-mi răspundeţi, pentru că sunt foarte confuză.
mai 28, 2009 la 11:49 pm |
Dumnezeu are multe daruri de oferit insa din motive pe care inca nu le cunosc, nu toti ne putem bucura de ele.In lumea asta nu exista suficienta dragoste pentru fiecare.N-as vrea sa te dezamagesc dar poate ca sufletul tau pereche nu exista.Sau poate ca e atat de aproape de tine incat nu ti-ai dat seama.Uneori apreciem anumiti oameni dupa ce nu-i mai avem.
Mi-e greu sa iti dau un raspuns care sa te ajute.In primul rand pentru ca nu sunt in masura sa dau sfaturi, mai ales pe blogul asta unde vreau doar sa-mi plang de mila.
Ma gandesc ca sotul tau e un om bun, iar tu ai fost trimisa pe pamant doar ca sa-l faci fericit, sa-i fii perechea.Daca ai stii ca iubirea vietii tale exista, probabil ca situatia ta ar fi mult mai dificila, iar regretul te-ar macina rau de tot.Cu putin noroc, intr-un final ti-ai putea gasi rostul.Oricum n-ai cum sa-ti controlezi destinul altcumva decat sa speri si sa fii pregatita.Confuzia nu e un lucru atat de rau pana la urma…
mai 30, 2009 la 6:19 am |
Nu cred ca dragostea nu e suficienta pentru fiecare.
Soţul meu nu e un om bun. E foerte dur, rece, insensibil. Cu el nu am putut comunica niciodată, oricât m-am străduit. Nu-i pasă decât de propria persoană. Altceva nu vreau să mai spun pentru că nu are rost. Oricum simt că duc o viaţă care mă sufocă. Nu mă mai recunosc. Nu nştiu ce să fac.