Nu suntem ai nimanui!

Daca exista ceva pe lumea asta fata de care sa am o admiratie deosebita atunci acel ceva cu siguranta e Mama Natura.Si aici nu ma refer la domnisoara de altfel foarte respectabila dintr-o emisiune de care imi amintesc impotriva vointei mele.Pentru cei care inca mai cred ca adevarul absolut nu exista,eu n-am sa le spun decat ca se inseala.El exista dar nu avem noi acces la el.Asa cum nu avem acces nici la dreptate.Faptul ca fiecare detine un adevar propriu sau ca fiecare vede dreptatea dintr-un unghi pe atat de inchis pe cat de personal,nu are nici o valoare in fata marelui test al universalitatii.E doar o metoda de a ne amagi insa nu lipsita de sens.E important sa facem acest compromis cu propriile intrebari pentru a inainta mai usor in viata.E un mijloc de protectie.Cred ca nu am fi capabili sa intelegem  aceste notiuni.Mai grav,consider ca in loc sa le pricepem adevaratele intelesuri,n-am reusi decat sa le interpretam ca pe o amenintare.In alta ordine de idei,motivul principal pentru care ma fascineaza Natura este puterea pe care aceasta o detine.
Nimeni nu poate schimba o decizie a naturii.Chiar daca uneori avem impresia ca lucrurile nu stau chiar asa,va asigur ca tot ceea ce s-a realizat pe lumea asta a primit mai intai un acord de acolo de peste tot.Si pentru ca demonstratia sa fie mai putin abstracta va propun doua momente pe cat de banale pe atat de incarcate de semnificatie.

Primul moment.De cateva zile am trait o caldura suportabila insa destul de deranjanta.Iubesc ca razele soarelui sa fie atat de intense incat sa am uneori impresia ca ma ating dar in acelasi timp imi place si ca un vant de munte sa ma racoreasca.Am mai explicat in alt articol cum savurez mai mult aceasta stare de tranzitie de la rau catre bine decat binele in sine.Revin la caldura de zilele astea.Am avut momente cand ma simteam ca un bolovan de smoala care incepe incet sa se topeasca.Atat de incins mi se parea asfaltul si tot ce ma inconjoara incat aveam impresia ca unica piedica impotriva dezintegrarii e firavul contur ce ma defineste.Si acesta atat de uscat de parca ar fi fost trasat cu creta.Aceasta stare incepea sa devina suferinta pentru intreaga suflare din zona.Cele mai josnice sentimente umane s-au evaporat din noi si le puteam simti cum plutesc in atmosfera sub forma unei tensiuni teribile.Nu cu mult inainte de atingerea eventualului apogeu care ar fi insemnat si dementa totala,o ploaie de vara isi face simtita prezenta:mai intai cu cateva rafale de vant si mai apoi cu un ultim tunet de avertizare.Cateva minute in care totul se desfasoare cu o viteza uluitoare,oameni alergand dezorientati in cautarea adapostului,masini claxonand a nebunie,usi trantindu-se cu putere,fulgere brazdand cerul si apoi potopul.Treptat,apa isi intra in drepturi spaland tot ce intalneste in cale,in timp ce linistea incepe sa se instaleze si ea.Curand se mai aud doar zgomotele stropilor care abunda.Ploua.
Cateva minute mai tarziu:norii deja incep sa se imprastie,parca o raza de soare incearca timid sa ne zambeasca iar picaturile sunt din ce in ce mai rare.Acelasi aer atat de poluat parca miroase a proaspat,iar orasul este neobisnuit de linistit.Traiesc aceste momente la intensitate maxima deoarece le consider de o frumusete iesita din comun.Poate de aceea tin si asa de putin.Atat de putin incat fara sa-mi dau seama primii oameni deja au iesit pe strazi,masinile au reinceput sa claxoneze,orasul revine la normal.Am fost martorii unei minuni pentru care avem prea putin respect.Un fenomen simplu,aparent banal,fara viitor si totusi atat de important.De ce au oamenii in general o pozitie de retinere cand vine vorba de ploaie? Eu zic pentru ca nu o pot controla.Si sincer nici n-as vrea sa o poata controla vreodata.Primii pasi au fost facuti in acest domeniu si parca Natura ne arata ce parere are despre acest lucru.Statisticile stiu sa explice mai bine.

Al doilea moment:Ma uit la cer si-l observ.Cerul pe timp de ziua e spectaculos.Poate avea tot felul de nuante si fomartiuni noroase.Soarele,cel mai bun prieten al nostru e o parte din el.Totusi mai rar ne gasim privindu-l cu incredere si speranta.Cerul pe timp de noapte este acelasi mereu,plictisitor as putea spune.Negru,acoperit de stele si aceeasi luna nepasatoare care nu vrea sa se intoarca cu fata si spre noi.Si chiar daca e innorat,tot in el gasesti acel sfetnic bun.Tot lui ii povestesti problemele,tot el te ajuta sa iei decizia cea buna.Ciudat nu? Nu.Natura ne cunoaste nevoile.Stie ce vrem si ne ofera aproape totul.Ne ofera cerul ca pe un confident.Ne ofera intunericul ca sa prindem curaj.Ne ofera stelele ca sa ne creem vise.Ne ofera dimineata ca sa o putem lua de la capat.
Citind diferite bloguri am surprins undeva o parere care mi-a placut in mod deosebit.Autoarea asocia o tabla neagra unui taram promitator.Nu multi sunt fericitii posesori ai unei viziuni atat de pozitive.E nevoie de multa putere sa gasesti speranta in intuneric.Cu atat mai mult te apreciez daca nu te folosesti de creta colorata ca sa iti fie mai usor.Respect pe cel care isi gaseste bucuria in realitate si nu cauta sa o deformeze.Il voi lauda pe cel care va da importanta lucrurilor simple,nespectaculoase din jurul sau.Puncte de sprijin au fost plantate peste tot in jurul nostru insa ne e frica sau nu avem increderea sa le folosim.Avem o Mama careia trebuie sa ii aratam recunostinta si odata ce vom reusi sa facem lucrul asta multe dintre problemele noastre ar disparea.