Imi caut linistea.Am gasit-o de mai multe ori.Nu am reusit sa o pastrez niciodata.Toti am spune ca lumea in care traim e de vina.La urma urmei vinovati se gasesc daca asta te face sa te simti mai bine in propria piele.
Au fost momente cand aveam impresia ca sunt fericit.Mi s-a intamplat o data sa ma regasesc in bratele unei fete pe care o consideram iubita mea.M-am lasat cufundat intr-o stare de binete absoluta,pe care am putea-o numi fireste,fericire.Pentru o secunda mi-am dorit in cel mai sincer mod cu putinta ca acea clipa sa tina pentru totdeauna.Evindent, nu a tinut.Sunt constient ca legile naturii ar fi facut ca acel moment de magie sa dispara insa eu am observat ca nu doar natura e impotriva.Desi am fi putut prelungi clipa,bineinteles pana la un timp finit,ceva ce a tinut doar de mine a ales contrariul.Probabil ca modul in care lumina se reflecta asupra pielii ei catifelate o facea mai atragatoare decat de obicei incat nu am rezistat tentatiei de a o saruta pe gat.Desi ar fi trebuit sa urc la un nivel superior al placerii vraja a disparut imediat.Am continuat cu gesturile de afectiune fara sa-mi tradez revelatia,insa nu ma puteam opri de la a ma gandi cum acel moment unic chiar se consumase instantaneu,ca si cum am fi fost inconjurati de un nor mic de praf fin care s-a imprastiat la cea mai subtila miscare.
Aveam totul iar totul nu m-a multumit.Inseamna ca nu asta e motivul cautarilor noastre.Inseamna ca nu suntem programati genetic sa stim a aprecia si trai in adevaratul sens al cuvantului deliciile pe care viata ni le ofera.De parca in interiorul nostru salasluieste o putere de necontrolat care ne indeamna sa daramam orice a iesit din eforturile noastre fizice si spirituale si care se apropie de perfectiune.Uneori cred cu tarie ca suntem masochisti:ne place doar sa visam si sa suferim pentru a ne indeplini visele.Ca sentimentul care ne incearca la implinirea unui vis nu este acela de satisfactie ci de inutilitate.Si cum sa te simti inutil nu este chiar placut,de aici si pana la a ruina doar pentru a renaste nu este decat un pas.Un pas de furnica.
De ce nu avem nevoie de fericire? Simplu! Nu pentru ca nu am sti sa o pastram,ci pentru ca atunci cand e a noastra facem tot ce ne sta in putinta sa scapam de ea.De ce exista ea totusi?Eu spun ca sa nu traim chiar fara nici un ideal.Tu ce scuza ai?
mai 15, 2008 la 1:18 am |
Hmmm, nu cred că sunt scuze. Şi eu am avut cândva totul şi l-aş fi putut avea de mai multe ori (cel puţin teoretic sau după cum păreau a sta lucrurile) şi l-am dat la oparte.
Probabil că ne place să escaladăm viaţa şi nu să ajungem în vîrf şi să stăm numai acolo.
De fapt, nevoia de schimbare, de evoluţie (de toate felurile) ne împinge la aceste mutări.
Se pare că fericirea are o valoare maimare abia după ce trec anii (cum e vinul). Unele lucruri ştim că o să le regretăm iar pe altele le lăsăm în urmă ca şi cum ar fi ajuns la saturaţie.
Îmi place să cred că toate au un termen de garanţie pe lumea asta, inclusiv stările de bine.
mai 15, 2008 la 4:48 am |
Interesanta fericirea asta… Nici mie nu-mi prieste. Nu am reusit niciodata sa optez pentru fericire… cand am totul, cand plutesc aproape de nori si as putea sa ating stelele… ceva ma intoarce mereu in intunericul din care atat m-am luptat sa ies.. Am nevoie de suferinta, de tristete.. de lupta pentru starea de bine…….. pe care in momentul in care as putea sa o traiesc.. mi-e clar ca NU ma multumeste.. Scriam candva ca nu mi-e bine cand mi-e bine.. ca-mi doresc linistea si cand o am vreau o furtuna.. Nu mi-e bine nicicand pentru ca starile de bine nu-s pentru mine..
Ma-ntreb daca nu cumva fericirea e pentru mine un negru in toate nuantele melancoliei.. Prea-l caut…
mai 16, 2008 la 12:48 am |
Spunea cineva că atunci când ţi-ai atins toate idealurile ţi-ai omorît şi toate visele.