Nu uit dar asta e tot ce mai fac…din pacate

In copilarie imi faceam prieteni foarte usor.La fel de repede ma si certam cu ei pentru ca in momentul urmator sa ne impacam uitand fara probleme ce s-a intamplat.Lucrurile astea erau foarte simple in timpul si locul in care am crescut.Azi,copiii mi se par mai complecsi,mult prea stiutori pentru varsta pe care o au.Nu ca ar fi mai inteligenti decat cei de acum n ani insa au acces la mai multa informatie decat e nevoie si decat e bine pentru sanatatea lor spirituala si fizica.Acum e greu sa vezi un copil care descopera cu uimire o minune a naturii.Acum totul are o explicatie.Totul e banal.Acum oricine primeste o singura sansa.Acum pana si copii au un trecut,pana si ei sunt diferiti,pana si lor li se atribuie o vina.Insa nu acest subiect face scopul acestui articol.

M-am nascut cu niste trasaturi de caracter putin nepotrivite mediului in care urma sa locuiesc.Plin de compasiune,mereu cel care lasa de la el,intotdeauna lipsit de curajul de a-si exterioriza trairile negative.De aceea mi-a placut ca vacantele sa le petrec la bunici alaturi de copii din sat.Ei ma priveau ca unul de-al lor si asta ma facea sa ma simt in largul meu.Aveam numerosi prieteni cu care toata ziua faceam tot felul de nazbatii insa recunosc ca nu mereu aveam curajul sa fac nebuniile pe care le faceau ei.M-am apropiat de unul din baietii de varsta mea la inceput pentru ca statea cel mai aproape de bunicii mei iar mai apoi pentru ca el reprezenta tot ceea ce nu puteam eu sa scot la suprafata:indiferenta,curajul,nebunia,duritatea,lupta pentru libertate.El a fost primul om pe care l-am ranit cu vorba,pe care l-am tradat,cu care m-am batut si care m-a pus la punct.Bineinteles ca amandoi am  trecut peste acest episod foarte repede,a doua zi fiind din nou de nedespartit.Cu el am fumat prima data si prima injuratura serioasa tot de la el o auzisem.Nu eram prea cuminti insa ne simteam nevinovati.Si asa si eram.Muscam in portii mici din fructele otravite  astfel incat sa nu avem de suferit.Nu eram dependenti si nici  nu ii afectam pe altii.Totusi atrageam fortele rele asupra noastra.

Pana la liceu relatia stransa s-a pastrat.Odata cu liceul lucrurile s-au mai schimbat.Ne vedeam mai rar desi nu stateam decat la 25 de km unul de altul ba chiar invatam in acelasi oras, insa mereu discutam deschis,radeam pe burta de pataniile pe care le-am trait impreuna dar si de cele pe care incepusem sa le avem separat.Cu toate astea aveam uneori impresia ca se simte inferior in prezenta mea si tare mai regret acum ca nu i-am spus niciodata cat de mult il apreciam.Mult mai regret ca nu am apucat sa ii spun ca eu sunt cel care il privea de jos si n-am stiut niciodata sa ii multumesc pentru cat de mult m-a ajutat sa fiu mai puternic.Poate ca sunt prea subiectiv si poate ca toate sentimentele mele nu erau reciproce insa nu gresesc daca spun ca mi-a fost cel mai bun prieten.Nu stiu daca el credea acelasi lucru despre mine asa cum nu stiu nici ce parere as mai fi avut azi despre el.Imi pare rau ca nu avem nici o poza impreuna.Imi pare rau ca nu ii stiu data de nastere cu exactitate asa cum o stiu pe cea in care si-a gasit sfarsitul atat de nedrept si stupid.Imi vine sa ma dau cu capul de pereti cand ma gandesc ca mi-a fost frica sa ma uit la el pentru ultima oara sau ca  in dimineata in care ar fi trebuit sa il conduc pe ultimul drum,eu ma trezeam mahmur la 100 de km departare.As putea sa dau vina pe dor cei 16 ani pe care ii aveam dar stiu ca nu e asta in totalitate.

Zilele acestea a fost ziua lui.Sau chiar azi ar putea fie…sau poate ca mai e.Stiu doar ca e in jurul lui 22 aprilie.Aceasta perioada e una de reflectare la tot ce-am realizat pana acum.Si ce vad azi? Ma vad nervos,ma vad revarsandu-mi rautatea asupra altora,ma vad incapabil de a-mi cere scuze.Ma vad in continuu regres desi la un moment dat eram pe drumul cel bun.Cineva ma ajutase sa ajung acolo.Ma vad cum nu sunt in stare sa-mi traiesc viata la intensitatea pe care cel ce o ducea mult mai rau decat mine o savura.Ma vad in continuare in imposibilitatea de a sparge bariera si de a-mi arata afectiunea fata de ceilalti.Oare ce fel de om e acela care nu i-a spus niciodata mamei “te iubesc”  desi cand o vede suferind catusi de putin  ar fi in stare sa indure chinuri de nedescris pentru a o cruta?Ma vad singur si-mi prevad un viitor sumbru.

Imi par jalnic chiar si acum cand scriu acest articol in care imi plang de mila desi ar fi trebuit sa cinstesc onoarea celui ce mi-a fost prieten.Nu am fost in stare sa fiu asa cum si-ar fi dorit el sa fiu,deci nu poate trai prin mine. Inchei spunand ca eu ma rog pentru sufletul lui desi egoistul din mine face ca destul de rar sa ma rog si pentru altii.

Nu te voi uita,si nu pentru ca asa spune cliseul ci pentru ca reintalnirea este iminenta,pentru ca vreau sa faci parte din viitorul meu.

Strain de mine

Mi se intampla uneori sa merg pe strada,sa ma uit in jurul meu si un zambet amar sa imi apara pe buze.Vad oameni grabiti si ma intreb incotro vor ajunge.Imaginatia o ia razna si ma gandesc ca in 100 de ani multi dintre ei nu vor mai exista.Presupunand ca as putea calatori in viitor nu cred ca mi-ar placea ce as vedea.O lume noua cu putine repere ale trecutului ramase.Cateva cladiri vechi si atat.In rest fete necunoscute si mentalitati noi ce se vor misca cu o viteza ametitoare pentru mine.M-as simti strain si singur pe acelasi Pamant care altadata parea al meu.
Strain si singur ma simt si acum.Insa din cu totul alte considerente.N-am stiut niciodata ce pozitie sa adopt fata de singuratate.”Toti murim singuri”.Spus asa gandul asta ma cam sperie.Insa momentan imi savurez singuratatea la maxim.Imi place sa ma duc in satul bunicilor unde am copilarit si sa petrec cateva zile retraindu-mi anii de glorie.Cutreier locurile care altadata ma fascinau si incerc sa nu uit cat de mult iubesc pamantul,iarba proaspata de primavara,copacii care mereu ma vor asculta,ascunde si proteja,garla si-ale ei secrete.

Imi place frumosul si-mi place mult ca eu pot gasi ceva frumos in tot ce-i mai urat pe lumea asta.La fel de mult ma urasc pentru ca sunt in stare sa gasesc defect oricarui lucru sau oricarei fiinte.Si ma urasc pentru ca nu pot trece  peste aceste mici detalii.Ba chiar devin o obsesie de care ma vindec doar daca ma lepad definitiv de acel lucru sau acea fiinta.Cand eram mic cele doua vaci ale bunicilor ma priveau in asa fel incat putea citi blandetea in ochii lor.Stiam ca ele ma vad lipsit de aparare si simteam cum nu le era frica de mine.La fel si calul care parca tresarea de bucurie cand ii mangaiam urechile catifelate si imi treceam mana prin coama lui.

Si azi imi mai vizitez bunicii destul de des insa mahnit de ultimile experiente am decis sa nu mai interactionez cu animalele.Ma multumesc doar sa le privesc de la distanta.Ultima oara cand am incercat sa le mangai s-au agitat ca turbatele si parca li se vedea spaima in privire.Si acum,cand doar le privesc,simt cum trag cu ochiul spre mine ca nu cumva sa le atac intr-un moment de neatentie.Poate ca vacile nu sunt mai destepte decat oamenii dar cu siguranta simt mai mult decat ei.Pe ele nu le putem pacali cu vorbele pentru ca pur si simplu nu le inteleg sau nu vor sa le inteleaga,iar dupa fata cred ca toti le suntem la fel de hidosi.Ele stiu c-am devenit mai rai, ca ne-am pierdut din inocenta copilariei,ca am prins gustul puterii,ca am invatat sa umilim,ca am invatat sa fim aroganti de la oras.

De mic ma simteam foarte departe de ceea ce visam sa fiu,acum ma simt strain de ceea ce am ajuns si cu siguranta peste ani nu ma voi mai recunoaste in cel ce-am fost odata.Mi-e greu sa ma obisnuiesc cu ideea ca intr-un timp atat de scurt m-am transformat intr-o creatura atat de metalica:lucioasa,dura,goala,cu o istorie de prea putini stiuta.