Cercuri

Anul trecut pe vremea asta eram una dintre cele mai triste persoane de pe Pamant. Scriam despre tot ce-i mai urat in viata si despre moarte. Imi doream sa omor oamenii incepand cu mine si nu gaseam lucruri pentru care sa traiesc. Ruptura fusese provocata de o femeie insa oricat de mult as vrea acum sa o invinovatesc, recunosc ca o mare parte din culpa imi apartine. Eu eram cel cu problemele care formau masa avalansei. Despartirile sunt atat de dese incat si-au pierdut din efectul dramatic. Nu si pentru naivul de mine de la acea vreme.
Am descoperit ca pot trai doar pentru bani si ca banii pot cumpara iubirea. Imi place sa abuzez de mintile oamenilor care altadata ma priveau de sus sau imi intorceau spatele.Cu tot felul de jocuri la doua capete, schimbari bruste de atitudine si decizii nejustificate. Refuzul se accepta, dar nu se iarta. Umilinta si-o provoaca singuri fiind in stare sa faca orice pentru niste cifre, niste hartii. Eu doar ii privesc. Am devenit liderul la care am visat si la care imi pierdusem speranta la un moment dat.
Ieri, fortat de imprejurari, am reintalnit-o pe cea de care va povesteam in ultimul articol. O s-o am la degetul mic in curand si o s-o fac sa-si blesteme ziua cand si-a dorit sa mor.
Nu sunt mandru de ce am ajuns dar ma simt puternic si e o senzatie placuta. Cateodata sunt nostalgic dupa anumite parti din mine insa nu a fost vointa mea sa ma confrunt cu o lume asa de rea.

(Ne)Vedere de la mare

O seara de august.Intamplator, era ziua mea.Marea nu era nici blanda, nici agitata.Luna se oglindea in apa calda care ne imbratisa vrand parca sa ne protejeze de cele cateva adieri de vant racoros.Desi marea mi se pare infioratoare noaptea, adancul ma sperie iar sunetul valurilor imi par a fi lovituri de bici, in acele momente nu imi mai pasa de nimic.Ma bucuram de frumusetea clipei.Fusese o saptamana grea in care ne-am certat asa cum nu credeam ca s-ar fi putut intampla vreodata.”Te urasc din tot sufletul!” Chiar o uram in secunda in care am spus-o.Cu toate astea, in acea ultima noapte am fost din nou, noi, cei din prima zi.Ne-am balacit, am alergat desculti pe plaja, ne-am cocolosit de frig in prosoape si-am impartasit povesti de groaza.Priveam cerul iar ea imi provoca imaginatia.I-am gasit conturul unei umbrele si era fascinata de puterile mele.Ca un copil mic. Iar eu ma simteam extraordinar sa-i vad chipul nevinovat cum zambeste.
Si acum ce mai vezi? Trebuie sa mai vezi ceva…
O girafa.
Nu te cred! Arata-mi, ca nu te cred.Unde?
Vezi alea patru stele luminoase care formeaza un patrat? Alea sunt corpul, mai e o steluta mica imediat in partea dreapta care-i coada si inca doua sub patrat care reprezinta picioarele.
Aia nu e o girafa.E mai degraba o valiza cu roti – si rade de mine, fara ca eu sa ma supar!
Lasa-ma sa termin.Din coltul din stanga sus incearca sa trasezi o linie imaginara care sa cuprinda alea trei stele: alea doua mai mari -gatul- si aia mica din capat – capul.Toata lumea stie ca girafele au capul mic…compenseaza prin frumusete.
Si-am ras amandoi.Si parca nu ne-am mai fi dati plecati de pe plaja, care la acea ora era numai a noastra.
Si apoi s-a intamplat ceva.Un lucru pe care nu cred ca o sa il inteleg vreodata.Poate chiar nu stiu sa citesc semnele femeilor.Eu nu vroiam nimic mai mult de la acea seara.Totul era perfect.Nu stiu daca a incercat sa ma faca gelos si sa ma motiveze astfel, sau pur si simplu mi-a semnalizat in cel mai brutal mod cu putinta ca mai departe de atat nu vom merge.Nici nu-mi doream sa mergem mai departe…
A inceput sa-mi spuna cum abia asteapta sa ajunga la Bucuresti. Ca s-a hotarat sa ii acorde o sansa unui barbat cu care, nu cu foarte mult timp in urma o incurajam sa fie. Ca o sa iasa mai des cu cei din anturajul lui si ca in momentul asta e sigura ca vrea o relatie de durata.Vorbele ei imi crestau carnea. II vedeam din nou chipul acela pacatos din timpul saptamanii.Fata imi ardea si nu ma mai auzeam vorbind.De parca as fi surzit.Corpul meu a trecut pe pilot automat iar eu m-am ascuns intr-o pestere mica neagra undeva in interior de tot. In scurt timp am vrut sa mergem la somn.Imparteam acelasi pat si am vrut ca macar pentru o noapte sa nu ne culcam cu spatele unul la celalalt.Stabilisem cu o zi inainte ca nu ne vom mai vedea pentru mult timp si pana acum ne-am tinut de cuvant.

La mai putin de doua luni de atunci aflu ca a fost cu barbatul respectiv dar nu au rezistat mai mult de 3 saptamani.Nu ma bucur insa nici scuze nu mai accept.Mi-ar fi placut sa-si dea seama cat mi-a gresit in momentele in care ii mergea bine.Mi-ar fi placut ca atunci cand mi-a spus ca nu m-ar inlocui cu nimic in lume sa fi vorbit serios.Mi-ar fi placut multe.Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a aratat ca-mi plac si altele si-I mai multumesc pentru ultimile doua luni extraordinare.

In balanta

“Daca poti sa explici de ce iubesti, atunci aceea nu este iubire.”
Adela – Garabet Ibraileanu

In nici un caz Ibraileanu (sau personajul care a spus asta) nu e detinatorul adevarului absolut. Cu toate astea recunosc ca pentru un tip ca mine, care are nevoie tot timpul de explicatii pentru a se simti in siguranta, o astfel de fraza ii da de gandit. Daca ar fi adevarata, atunci m-as afla intr-o situatie greu de descris: nu pot iubi fara sa-mi pot explica; daca imi explic atunci inseamna ca nu iubesc.
De fapt alt aspect al acestor cuvinte m-a provocat.Deci daca imi pot explica de ce iubesc atunci nu iubesc cu adevarat.Presupunand ca acelasi principiu e valabil si daca am vorbi despre ura, in ce categorie ar trebui sa plasez o persoana despre care cred urmatoarele lucruri:
- consider ca o iubesc si am suficiente argumente pentru a-mi explica de ce simt asa si nu altfel
- sunt chestii pe care le urasc la ea, insa stiind ca nimeni nu e perfect, reusesc sa imi potolesc spiritul critic, desi nu sunt convins ca in timp aceste reprimari nu vor avea efectul unui vulcan
Cum sa pun in balanta un om, astfel incat sa-mi dau seama ce simt cu adevarat pentru el? N-as vrea sa traiesc cu falsa impresie ca iubesc pe cineva cand de fapt este vorba despre cu totul altceva, cum ar fi de exemplu o dorinta interioara de a fi cu o femeie dintr-o familie mai buna, sau cu un job mai banos etc.
Poate ca nu e cazul sa-mi pun astfel de intrebari cand termometrul arata 40 de grade.O sa revin cu un text mai cu noima cand n-o sa-mi mai fiarba mintea.

Prietenie

Eu ii culegeam usor cu buza de jos lacrimile de pe obraz si apoi ii sarutam incet ochiul umed.Poate cel mai intim si mai frumos moment care mi-a fost dat sa-l traiesc vreodata cu cineva.Ma tem ca va fi si ultimul.

A avut loc in urma unei discutii cu cea mai buna prietena, singura persoana care imi cunostea mare parte din suflet. Dupa ani in care am avut o relatie incredibila, am inceput sa o vad cu alti ochi si scarbit de propriile ganduri nu vad alta solutie decat sa ma departez pentru o vreme. Banuiesc ca doi ani vor fi suficienti. Mi-e greu sa cred ca timpul va sterge doar partile urate asa ca nu-mi pun sperante ca dupa doi ani vom putea fi din nou doar noi, “best friends for life”. Ne-am dat viteji cand toti ne avertizau de ce va urma si sunt surprins ca tocmai eu sunt cel care provoaca aceasta situatie.
M-am indragostit de cea mai buna prietena.Vinovat!

Ploua din nou

“Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza- şi am încercat-o -decât în dragoste absolută.”

2 mai ora 16
Ploua peste Bucuresti.E prima ploaie adevarata pe anul asta.Asa o simt.Are un miros diferit.Glasul stropilor seamana cu un cantec vesel de copii ce prevesteste un nou inceput.Deocamdata e liniste.Suspicios de liniste.Ma simt ca in pustiu.Aud cum se consuma tigara.Exact ca in filme.Am o cana de lapte cu cacao in mana.E rece, ca mine.Am luat o pauza de la citit si ma uit pe geam.Cerul arata neamaipomenit.Ce dor mi-era de ploaie… Nu stiu de ce am o senzatie de bucurie in suflet.Ii fac in ciuda Casei Poporului care ma fixeaza mereu cu aceeasi indiferenta.Vad un tanar cam de seama mea cu o figura descumpanita.L-a prins vremea fara umbrela.Apa i-a stricat costumul,pantofii si acum merge la pas de plimbare fara grija baltilor sau a picaturillor care cad necontenit.Ma bufneste rasul…

De ceva timp incoace, de fiecare data cand am un moment mai dificil, simt cum o forta interioara imi da puterea sa uit.E un izvor de gand bun fara de care mi-ar fi fost mult mai greu.Se intelege ca in ultima perioada m-am simtit bine si n-am mai vazut un rost in a scrie.M-am vindecat de multe si chiar daca vad alti nori negri la orizont,ca intotdeauna,nu am teama si n-am sa incerc a ma impotrivi.Am nevoie doar de rabdare.Ma voi realiza,daca timpul mi-o va permite.